Prima atestare documentară a comunei Târnova apare în anul 1495, atunci când Ion Bizerea, nobil român, dă în ipotecă lui Gheorghe Gaman moșiile situate în Bizere, Glimboca, Ohaba, Bolvașnița, Apadia, Târnova și Bratova, pentru suma de 250 de florini de aur. În același an, Ion Bizerea și Gheorghe Gaman întocmesc actele ipotecare în fața capelanului de Arad.
Din punct de vedere administrativ, se pare că, în această perioadă, satul Târnova a aparținut districtului Bârzava. Denumirea satului este de origine slavonă și derivă din cuvântul „Turnu”, care, tradus în limba română, înseamnă „spin” sau „arbust spinos”.
Din datele cunoscute și din verificările făcute se poate trage concluzia că, în mod cert, satul nu s-a întemeiat pe actuala vatră, ci în imediata vecinătate a râului Bârzava, pe dealul Tâlva Orașului. Locul de la piciorul pantei nordice a acestui deal poartă denumirea de Satul Bătrân. Ca o caracteristică a Banatului, majoritatea satelor au un loc numit Sat Bătrân, acesta fiind vatra veche a satului.
Consider că acest lucru este valabil și pentru satul Târnova. Mai mult decât atât, bătrânii satului povestesc despre cele două lacuri existente pe dealul Tâlva Orașului, respectiv Lacul Mic și Lacul Mare, că s-ar fi format pe vechea vatră a satului. Se spune că Lacul Mare s-a format pe locul fostei biserici, iar Lacul Mic, pe locul fostei primării a satului. Eventuale cercetări arheologice ar putea confirma sau infirma această ipoteză.
Un alt argument care susține formarea satului pe acest loc ar fi existența, în imediata vecinătate, a celor două dealuri: Dealul Grecilor și Dealul Morii. Tot bătrânii satului povestesc faptul că, pe Dealul Grecilor, în vremuri de demult, s-ar fi așezat niște negustori greci.
Cred că așezarea acestora aici are sens doar dacă, în imediata apropiere, se afla o așezare omenească, deoarece aceștia aveau nevoie de vad comercial pentru a-și vinde marfa. Toponimul Dealul Morii mă face să cred că aici se afla o moară de vânt, care, în mod sigur, era moara satului.
Dacă mai amintim că cele două dealuri se află în continuarea locului numit Sat Bătrân, se pare că cele arătate mai sus au un sâmbure de adevăr. Nu se cunoaște cu exactitate anul părăsirii vechii vetre a satului, dar presupun că acest lucru s-a petrecut în perioada ocupației turcești (1658–1716).
În acest sens, avem și o legendă transmisă din bătrâni. Aceasta spune că, pe timpul ocupației turcești, detașamente de ostași turci obișnuiau să atace și să prade satele românești. Un asemenea detașament a atacat și satul Târnova, dar bărbații de aici au opus rezistență. În urma bătăliei care a avut loc, mulți bărbați târnoveni au fost omorâți, iar satul a fost trecut prin foc și sabie.
În urma acestui eveniment, târnovenii hotărăsc mutarea satului într-un loc retras, pentru a nu fi în calea hoardelor turcești. Legenda spune că, de atunci, femeile măritate din Târnova poartă pe cap panglică neagră, ca semn de doliu după bărbații căzuți în lupta pentru apărarea satului.
Cu toate că abia în anul 1495 apare primul document scris despre existența satului, am convingerea că acesta s-a format mult mai devreme. Putem trage această concluzie pornind de la faptul că numele satului și unele toponime din jurul acestuia sunt de origine slavonă. Dacă satul s-ar fi format la 1495, populația română din sat ar fi dat nume românești și nicidecum slavone. În plus, în zona vechii vetre a satului au fost găsite urme de locuire din epoca romană. Conform istoricului timișorean M. Bizerea, până la sfârșitul secolului al XV-lea, comuna ar fi purtat numele de Spini (conform Szpiny).
Tot la 1495, același document vorbește pentru prima dată despre existența satului Bratova, sat format tot din târnoveni. Denumirea de Bratova ar putea avea înțelesul de „locul lui Bratu”, un oarecare Bratu fiind stăpân al acestei moșii. La substantivul propriu Bratu a fost adăugat sufixul „-ova”, rezultând Bratova.
La 1495, Târnova apare în documente sub forma Thernova, la 1500 – Ternova, iar la 1717 – Târnova. Deoarece izvoarele istorice nu se referă în mod deosebit la satul Târnova, trebuie să înțelegem istoria acestuia în contextul istoriei Banatului.
După înfrângerea țăranilor răsculați, în frunte cu Gheorghe Doja, la 1514, precum și a celor conduși de Ioan Nenada, la 1526, Dieta de la Buda ia o serie de măsuri, printre care legarea țăranilor de glie, fără drept de mutare și de a purta arme, fapt ce duce la scăderea capacității de apărare în fața năvălitorilor. Fără a mai întâmpina o rezistență importantă, turcii cutreieră țara, invaziile turcești în Banat culminând cu ocuparea unor cetăți bănățene, iar la 30 iulie 1552 este ocupată Timișoara.
Banatul este împărțit în două: partea apuseană intră sub stăpânirea turcilor, iar partea răsăriteană, respectiv ținuturile nord-vestice ale fostului Banat de Severin, formează, timp de 100 de ani, sub conducerea voievodului Transilvaniei, o organizație politică separată, denumită „Banatul Lugojului și Caransebeșului”, din această organizație făcând parte și satul Târnova. În această perioadă, Târnova, ca și celelalte localități din Banatul Lugojului și Caransebeșului, se bucură de autonomie.
La 1658, Acațiu Barcsai, banul Lugojului și Caransebeșului, cedează și această zonă turcilor, dispărând astfel autonomia ținuturilor românești din Banat. Această stare de lucruri durează până la încheierea păcii de la Passarowitz, în anul 1716, în urma războiului ruso-turc.
În anul 1500, Cristina, fiica lui Micloș Bizerea, căsătorită cu Ioan Török, cere drept zestre moșiile din Apadia și Târnova, pe care le și primește. Târnova aparține familiei Bizerea până în anul 1561, când regele Ioan al II-lea donează cancelarului său, Mihai Csáky, moșiile bizeriene din satele Kakova, Apadia, Târnova și Ohabița.
Tot regele Ioan al II-lea, în anul 1563, vrea să dea satele Apadia, Târnova și Bratova în folosința moștenitorilor lui Ion Bizerea, care a decedat și nu a avut urmași.
La 20 iunie 1597, Sigismund Báthory, întărind actele de proprietate emise de Iancu de Hunedoara și Matei Corvin, donează lui Mihai și Petcu Terovay, precum și lui Petru Mihai Terovay (Terovan de Terova), satele Târnova, Bratova, Terova și altele.
În notele lui Marsigli, scrise cu ocazia călătoriilor în Banat, între 1690–1700, Târnova figurează în plasa Bocșa, alături de Reșița, Ezeriș, Câlnic, Vasiova, Doclin, Fizeș, Jdioara, Șoșdea, Gătaia, Șemlac și Moravița.
În anul 1717, Administrația Militară Austriacă din Timișoara întocmește o hartă a Banatului, hartă pe care Târnova apare cu 30 de case, alături de Reșița – 62 de case, Doman – 27 de case, Cuptoare – 14 case, Țerova – 23 de case, Moniom – 18 case, Bocșa – 82 de case, Câlnic – 82 de case și Vasiova – 36 de case. După cum se poate observa de pe această hartă, Târnova era una dintre cele mai mari localități din zonă.
Conform Caietelor de contribuții ale preotului Iordache, în anul 1745, satul Târnova aparținea Districtului Bistra. În Statistica Eparhiei Caransebeșului, întocmită la Vârșeț la 1 ianuarie 1751, satul Târnova apare în Districtul Caransebeș.
Conform Statisticii bisericilor din Districtul Caransebeș, întocmită la 15 ianuarie 1757, satul Târnova are 190 de case și o biserică de lemn, cu hramul Învierii lui Hristos, înălțată sub episcopul Ioan Gheorghevici, în anul 1749, parohul satului fiind Mihail Boron.
În anul 1769, Curtea Aulică din Viena și-a propus să organizeze administrativ și militar Transilvania și, îndeosebi, Banatul, în vederea transformării lui într-o provincie de graniță cu statut militar.
Între 1769–1772, din ordinul împăratului Iosif al II-lea, colonelul baron von Elmpt execută măsurători și ridicări topografice, întocmind o hartă a Banatului la scara 1:25.200, care cuprinde 208 planșe. În planșa nr. 133 se află satul Târnova.
La ora actuală, harta se află în Arhivele de Război din Viena, sub numele de „Harta de război a Banatului de Timișoara”, cota B IX a 557. Prin bunăvoința bunului meu prieten, istoricul militar caransebeșean col. (r) Liviu Groza, și a profesorului universitar doctor Petru Bona, fost director al Muzeului Județean de Etnografie și Istorie al Regimentului de Graniță, mi-a parvenit această hartă, fapt pentru care le mulțumesc și pe această cale.
Trebuie remarcat faptul că harta pune în valoare satul Târnova, veche vatră românească, așa cum s-a dezvoltat în decursul existenței sale. Satul este de tip radiar, organizat pe patru văi, care se întâlnesc într-un punct central, unde se dezvoltă mai puternic. Respectând detaliile de nivelment și planimetrie, constatăm că, la data ridicării topografice, satul Târnova avea 109 case.
Pe hartă, în centrul satului, sunt semnalate și o biserică, și o troiță. La o primă analiză a hărții, am constatat că satul este legat de principalele căi de comunicație și traversat de mai multe cursuri de apă, care formau o puternică rețea hidrografică.
O altă concluzie la care se poate ajunge analizând harta este aceea că terenul se prezintă frământat și acoperit cu păduri în partea de est și nord-vest și mai puțin frământat și descoperit în sud și vest, unde se practica mai intens agricultura. Analizând spațiul dintre sat și păduri, găsim la nord-vest, respectiv la sud-vest, clădiri izolate. Acestea nu reprezintă altceva decât sălașele târnovenilor.
La 1769, maistrul minier Delius dă ordin să se cerceteze munții Reșiței. Cu această ocazie sunt descoperite zăcăminte de minereu de fier la Delinești și Târnova.
În perioada 1784–1796 are loc regularizarea satelor bănățene, conform hotărârii Curții de la Viena. Acest lucru presupune reorganizarea satelor răsfirate, aducerea lor mai aproape de căile de comunicație pentru a putea fi mai ușor controlate, mai ales că, în această perioadă, lotria era în floare.
Congregația județului Caraș-Severin, ținută în 3 octombrie 1783, raportează Consiliului Regesc că este nevoie să se facă regularizarea satelor, casele acestora fiind răsfirate, fără ordine și fără lege. Satul Târnova să se reguleze pe același loc, dar imediat. Explicarea cauzelor și modul regularizării: „Fiind locuitorii dedați la furturi și jafuri, în primul rând să se reguleze.”
Acuzația adusă târnovenilor, că sunt dedați la furturi și jafuri, ne confirmă faptul că haiducia sau lotria, cum era numită de mai-marii acelor vremuri, era o formă de luptă bine cunoscută târnovenilor.
Acest lucru este confirmat și de marele cărturar bănățean Nicolae Stoica de Hațeg, care, în lucrarea sa „Cronica Banatului”, ne spune că în zona Almăjului activa o ceată de 18 lotri, conduși de căpitanii Trăilă și Miclău.
În anul 1778, aceștia îl răpesc pe preotul din satul Pârlipăț, iar Nicolae Stoica de Hațeg, preot în satul Cornea, pleacă să ia legătura cu lotrii pentru a trata eliberarea preotului. Aici are ocazia să-l cunoască pe haiducul târnovean Cuzma, pe care îl descrie ca „un armaș mare… cu patru pistoale, iatagan turcesc, sabie ungurească, pușcă și șană arnăuțească, mustăcios”.
Lotrilor li se promite iertarea de către împărăteasa Maria Terezia, cu condiția să se înroleze în armata imperială. Un număr de 10 lotri, în frunte cu târnoveanul Cuzma, acceptă. Ei sunt duși în fața împărătesei, care, după ce-i ocărăște și-i blestemă în toate felurile, dă ordin să li se dea câte 10 galbeni și să plece imediat la oaste.
Anul 1784, anul marilor frământări sociale din Transilvania, a zguduit puternic sistemul feudal prin mișcarea țărănească cunoscută în istorie sub numele de Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan. Această răscoală a avut un puternic răsunet și în Banat, dar, datorită măsurilor luate de guvern, nu s-a extins și aici.
Cu toate măsurile luate, țăranii bănățeni adoptă, ca formă de luptă, lotria. Lotrii acționau între Banat, Transilvania și Țara Românească, sediul acestora fiind în comitatul Caraș. Existența lotrilor face drumurile nesigure și creează mari probleme guvernului.
Generalii Papilla și Koppenzoller se ocupă de această problemă, întocmind un plan de acțiune detaliat și stabilind ocuparea principalelor trecători de către regimentele de graniță. Pe lângă trupe, se mai creează un detașament mobil de 100 de oameni, care avea misiunea să patruleze în interiorul țării.
Se indică punctele cele mai periculoase, printre care și satul Târnova. Pentru detașamentul mobil se stabilesc punctele de patrulare în satele Doman, Târnova, Rugi și Prisaca. În aceste puncte vor patrula 20 de oameni, la care se vor adăuga cinci civili înarmați și doi călăreți pentru transmiterea știrilor. La această acțiune sunt obligați să participe sătenii și plăieșii.
Bandele de lotri erau formate din localnici, care ziua își vedeau de lucrul câmpului, iar noaptea își schimbau hainele, își înnegreau fețele, făcând hoții sau spargeri.
Se recomandă vizitarea, în timpul serii, de către cneji, jurați și subofițeri, a tuturor caselor sătenilor cu comportament suspect, verificându-se dacă bărbații sunt acasă sau lipsesc bine motivat.
În anul 1771, la Reșița se pun bazele siderurgiei viitoarei „Cetăți de Foc”.
Amplasarea centrului industrial la Reșița este rezultatul unei serii de factori de influență care au acționat în mod concertat, printre care se numără existența, în acele vremuri, a zăcămintelor de minereu de fier la Ocna de Fier, Dognecea, Delinești, Târnova, Slamina (Doman), Ogașul Popii (Reșița) și Tâlva Țapului (între Câlnic și Lupac). La Târnova, pe lângă minereul de fier, se mai extrăgeau minereu de mangan și cuarț.
Lucrările pentru construirea furnalului încep în anul 1769, iar din luna noiembrie a aceluiași an, în satele Târnova și Doman sunt trimise patrule militare pentru a aduna populația în vederea executării de munci necalificate, cu brațele sau cu căruțele, munci pentru care oamenii nu au primit nicio plată.
Deoarece minereurile trebuiau transportate cu căruțele de la centrele miniere la Reșița și cum cărăușia era foarte scumpă, la intervenția conducerii uzinei, Camera Imperială obligă comunele urbariale învecinate ca, timp de 25 de ani, să asigure 1.556 de țărani cărăuși în cadrul obligațiilor de robotă, pentru transportul acestor minereuri. Printre comunele obligate la prestarea acestei munci împovărătoare se număra și comuna Târnova.
Din documentele vremii aflăm că, în anul 1776, satul Târnova avea 294 de case.
În perioada 1787–1792 are loc războiul ruso-austro-turc. Rusia și Austria își propun slăbirea sau chiar distrugerea Imperiului Otoman. Luptele se dau pe teritoriul Banatului, unde turcii reușesc să ocupe Reșița. Aceste lupte nu ocolesc satul Târnova, care organizează un detașament format din localnici, reușind ca, împreună cu detașamentele din satele Cuptoare și Reșița Română, să oprească înaintarea otomană.
În urma călătoriilor făcute în Banat, împăratul Iosif al II-lea trece la aplicarea unor reforme, printre care cea mai importantă este cea din anul 1785, respectiv desființarea iobăgiei, fapt ce face ca țăranii să beneficieze, pentru un timp, de efectele favorabile ale acestor reforme.
După moartea împăratului Iosif al II-lea, în anul 1790, situația maselor populare începe să se înrăutățească, fiind intensificată asuprirea acestora de către nobilime.
